Scrisoare deschisă

 

Se spune că, de la o vârstă, cei mai mulţi dintre noi ajungem să trăim prin sau pentru copiii noştri. Vrem să îi vedem crescând frumos, să–i vedem la facultate şi, mai departe, aşezaţi la casa lor. Acesta pare a fi visul oricărui părinte român. Pentru ca acest vis să se realizeze, este însă nevoie ca, pe lângă cei şapte ani de acasă, să avem şi o şcoală ancorată în realităţile actuale.

Dar cum să obţinem lucrul acesta, când noi am fost învăţaţi să ne mulţumim cu puţin, să plecăm capul, să ni se spună că altcineva trebuie să ia decizii pentru noi? Ni s-a inoculat ideea că nu sunt bani pentru educaţie, însă vedem cum, în fiecare zi, politicienii aruncă banii României în stânga şi în dreapta, îngroapă fondurile în nişte proiecte care rămân nefinalizate sau care nu au niciun viitor. Şi, în tot acest timp, cu toţii preferăm să tăcem, iar frustrarea se acumulează în noi. Nu am învăţat niciodată să vorbim liber, să ne eliberăm de răul acumulat în noi. Şi, din această cauză, continuăm să ne amăgim că altcineva va găsi soluţia miraculoasă pentru noi şi în locul nostru.

Astăzi, 5 octombrie 2014, la nivel internaţional se serbează „World Teachers’ Day“ (tradusă în România ca „Ziua Mondială a Educaţiei“). Astăzi, mi-aşdori ca, măcar pentru o clipă, fiecare dintre noi să se gândească ce a însemnat pentru el învăţătoarea care i-a pus stiloul în mână, profesorul pe care l-a iubit în şcoala generală sau profesoara de liceu care l-a făcut să urmeze un anumit drum în viaţă. Fiecare dintre noi avem un dascăl despre care putem să spunem că şi-a pus amprenta asupra noastră. Mi-aşdori să ne gândim ce am făcut pentru acea persoană pe care, la un moment dat, am stimat-o într-atât de mult încât am dorit să semănăm cu ea.

Poate vă întrebaţi de ce vă rog să faceţi acest gest? Este simplu: gândiţi-vă că, fără acele persoane care v-au marcat în anii de şcoală, poate nu aţi fi ajuns unde sunteţi astăzi.

Iar după acest exerciţiu de imaginaţie, vă rog să încercaţi să găsiţi o motivaţie coerentă pentru politica anti-educaţională care se duce de zeci de ani în România. Încercaţi să vă explicaţi de ce, de mai bine de 20 de ani, majoritatea celor aflaţi la conducerea acestei ţări a lovit cu îndărătnicie exact în acel sistem care ar trebui să asigure coerenţa, viabilitatea şi progresul unei societăţi – sistemul de învăţământ. Şi mai gândiţi-vă la ceva: salariul unui cadru didactic debutant este doar cu câteva zeci de lei mai mare decât salariul minim pe economie. De restul, nici nu mai are rost să vorbim. Putem avea manuale digitale şi table inteligente, putem avea şcoli renovate şi camere de luat vederi în clase, însă totul este egal cu zero, dacă nu o să mai avem oameni capabili care să vină să-i înveţe pe copii.

Avem nevoie ca fiecare român să înţeleagă că investiţia în educaţie nu este numai pentru noi, cadrele didactice.

Investind în educaţie, investim în copii, investim în viitor.

 

5 octombrie 2014

 

Cu stimă,

 Marius Ovidiu NISTOR, 

Preşedinte FSE „Spiru Haret“